sâmbătă, 13 iulie 2013

Muza – XXIV

MUZA

*** XXIV ***



Urmă o clipă de tăcere, când ea se duse către rege,
Cu glasu-i blând, să îi suprime asprimea judecăţii;
În jur, nici urmă de adiere, nici valuri să alerge –
Doar noi, nevinovaţii, suspinând, la iminenţa morţii;
Până şi animalele marine s-au întristat deodată,
Lăsându-se plutind, alene, amestecate-n spuma mării,
De parcă însuşi soarele, de printre nori, cu faţa sa, schimbată
Şi-ar fi diminuat lumina, căutând a geme, strângându-şi norii.
Iar eu, îngenuncheatul, priveam adânc, în sufletu-mi rănit,
Tot căutând un loc în care să-mi ascund pe-o vreme, fericire,
Gândind că poate mândrul rege al mării va fi de neclintit
Şi nici un strop de milă nu va curge, împărtăşind iubire…





©Th3Mirr0r


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu