duminică, 16 iunie 2013

Printre nori – Alinare

PRINTRE NORI

~ XXXIX ~

*** Alinare ***






Îmi ştiam durerea şi o simţeam mereu, pe a ei – iar simţind-o, o doream doar pentru mine, astfel încât ea să nu mai aibă sufletul încărcat cu otravă; totuşi, ştiam de asemenea că… otrăvindu-mă, m-ar fi durut mai tare, în unele momente, dar nu-mi păsa de mine însumi, nu mă gândeam la ce am sau ce nu aş avea; îmi era gândul doar la ea, chiar şi când nu aveam stare de a mai sta într-un singur loc, de durere…
Socoteam că atât eu, cât şi ea, ne suntem leac unuia, altuia, fiindcă mare parte din cele ce-am suferit amândoi, aveau similarităţi şi deja mi se născuse gândul în suflet, de-a rămâne cu acea femeie… pentru totdeauna… Doream ca să ne iubim amândoi pe vecie, mereu aproape unul de celălalt şi orice durere să o împărtăşim, unindu-ne astfel destinele. Iar ea, deja se obişnuise cu mine, devenind mereu dragăstoasă, strângându-mă la piept iar eu odihnindu-mi tâmplele ori fruntea, din când în când, cuibărindu-mă în mijloc, într-o sărutare urmată de un oftat…
Astfel, ne eram leac unuia, altuia, căutând mereu urme de durere, ca să le smulgem şi să  le plantăm în locul pustiit – sălcii care peste ani, să ne ţină umbră când… feriţi de soare, să  stăm sub ele, îmbrăţişaţi… Avea atât de multă grijă de mine, pe planul afectiv, încât am lăsat demult, în urmă, toate dezamăgirile de pe urma femeilor nepotrivite pe care le cunoscusem, ori cu care am fost împreună. Nu mai erau momentele picante ale gâlcevii zilnice, fiindcă ea mi-a promis că va evita cearta, cu orice preţ, ştiind că nu o voi suporta. Nu mai existau nici reproşurile îndurate atunci când vrei să ajuţi, să mângâi, sau din cauza neînţelegerii, fiindcă ea îmi sărutase fruntea deseori, plimbându-şi palmele peste tâmplele mele, şoptindu-mi că va încerca mai mereu să cugete asupra acţiunilor şi reacţiunilor, când va comunica avându-mă  alături. Nu-şi făceau loc nici neînţelegerile de tot felul, fiindcă ea îmi trăgea mâna mereu la pieptul său ce zvâcnea a viaţă, doar ca să-mi arate că eu sunt acolo, drept parte integrantă, iar egoismul, manipularea mentală sau emoţională nu aveau cum să pătrundă, păzindu-mă astfel precum o leoaică îşi apără puii, preţuindu-mă cu adevărat. Nu mai exista nicicând închiderea sufletească, datorită faptului că ea mereu era deschisă, vorbind la fel ca mine, liber şi precum apa curge, iar când se simţea rău, mă ruga smerită să o ţin doar în braţe, să îi mângâi părul, fruntea, tâmplele, gâtul, spatele şi inima, ca astfel să poată avea linişte. Nu mai era loc de materialism, căci ea, mereu se gândea să fie cu mine oriunde şi de mi-ar fi fost mie drag, tot aşa şi ei, neavând importanţă locul în care mergeam, găsindu-l fără viaţă doar dacă n-aş fi existat eu… Nu mai existau cereri de-a avea performanţe, împărtăşindu-i patul, deoarece ea mereu ştia cum să ne armonizăm energiile, ajutându-mă de asemenea să o cunosc, să o simt, să o mângâi, ca de altfel şi orice altceva implică o relaţie de cuplu…
Şi totuşi, nu eram perfecţionişti, ci, căutam mereu echilibrul – acel echilibru pe care îl recunoşteam, în noi înşine, alinându-ne… iar mie îmi plăcea s-o mângâi mereu, mai ales că ea stătea ca o pisicuţă, torcând de plăcere, adormind în braţele mele…




©Th3Mirr0r













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu