duminică, 12 mai 2013

Printre nori – Chemarea


PRINTRE NORI

~ XV ~

*** Chemarea ***




Uneori, se spune că sufletele se cheamă unele pe altele, ca să se reunească; deşi poate sună bizar, sau... doar o coincidenţă; alteori, se spune că unele suflete, rămân singuratice fiindcă sufletele care trebuiau să se întâlnească, s-au pierdut... desigur, poate fi pus în contextul a ceea ce defineşte a fi o superstiţie...
Răpus de durere, în clipe grele, poate că m-aş fi sinucis de mii de ori, dacă aş fi avut curajul... şi atunci, deseori mă gândeam că dacă m-aş sinucide, va rămâne singuratic, sufletul care mă caută, aşteptandu-mă... Dar mă îndurasem de sute de ori doar gândindu-mă că va fi chinuit acel suflet, într-o căutare oarbă... ori poate, la fel ca mine, să fie împins spre sinucidere... Deci, am refuzat să îmi închei socotelile cu viaţa, doar datorită unei superstiţii în care mă îndârjeam să cred. Astfel, viaţa mi-a decurs normal, urmând cursul său firesc... până într-o seară când pur şi simplu, mă hotărâsem să plec la munte, iar acolo, drept ţel de atins, trebuia să existe pe undeva o stâncă cât mai înaltă, ca să pot fi sigur de reuşită, fiindcă dacă aş fi supravieţuit unei tentative, în mod sigur aş fi fost bolnav pe viaţă şi adăugându-mi încă o durere în plus... Dar, iată că în acea seară, o întâlnisem pe ea... EA, fiind exact sufletul ce-l căutam şi la rându-i, mă aştepta... Să fi fost, în schimb, doar o coincidenţă?!
Era poate o lună de când gândul cruntei sinucideri ce-mi părea eliberatoare, mă măcina întruna... apoi, în mod sigur nu-mi mai vedeam un rost în lume, plecând de la „veşnicul” mod de trai, fiind hoinar şi pe jumătate sclav când la un şef, când la altul, lucrând pe „nimic” (dacă ar fi fost după ei, nemernicii, ar fi trebuit să lucrez cât mai multe ore şi pe un salariu cât mai mic); eram sătul de aşa – zisa „familie” din care făceam parte (un tată beţiv şi care să îmi reamintească fie de bătăile din copilărie, fie de buna sa dispoziţie de ceartă, după o baută straşnică, ori de toanele sale de mofturos, răutăcios, uşoara senilitate şi o mică deviaţie de retardare;  o mamă care cu toate că uneori manifesta neînţelegere şi ceartă, totuşi, să o respect pe cât puteam, dându-i un sens cuvântului de „mamă”; un frate pus mai mereu pe rele, în ciuda inteligenţei care oarecum îl propulsa printre ceilalţi indivizi integraţi societăţii)... Sătul de toate acestea – chiar şi de mine însumi – adăugând şi clipele de batjocură  ori alte răutăţi îndurate de la cei din jur, apoi, de faptul că niciodată nu m-am înţeles cu o fată sau femeie astfel încât să iau în considerare posibilitatea unei căsătorii, întemeierii unei familii... am decis, trăgând linie, că nu mai am nici un rost aici, pe pământ... şi atunci, mă tot frământam de o lună să mă duc spre celălalt chin, acela veşnic, gândind că dacă tot am fost predestinat într-acolo, să ajung în acel loc, închizând astfel ciclul vieţii mele. Şi... mergând agale, către casă, am intrat la un moment dat într-o bifurcaţie de alei, gândind astfel că voi scuti o parte din drum, urmând o scurtătură, trecând direct prin parcul imens, care parcă mereu mă aştepta cu braţele deschise, să mă întremeze, redându-mi echilibrul...
Atunci, în acea seară, am cunoscut-o pe EA, sufletul demult – căutat... Zăcea într-o baltă de sange, aşteptându-mă, cu glasul stins, cerând încetişor ajutor, oftând, gemând de durere, aproape imperceptibil... şi cumva toate aceste gesturi, înfăptuindu-le de parcă i-ar fi fost ruşine, ştiind că nu le merită...
În timp, am aflat că ea... era doar un alt suflet chinuit, la fel ca mine...
A fost... chemarea noastră...



©Th3Mirr0r












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu