sâmbătă, 27 aprilie 2013

Steaua Dimineţii - XVI


Steaua Dimineţii

***
XVI

***


Împrăştiat pe-un tablou, de-o mână delicată,
Roşul se-aprinde intens când acei îndrăgostiţi se sărută,
Căutând să-l transforme, cât mai des, în purpuriu,
Într-un ceas magic al nopţii, cât mai târziu...




Într-un ceas magic al nopţii, cât mai târziu,
Totul se destramă şi tabloul, cândva, viu,
E din nou în faţa mea, inscripţionat în piatră...
E dimineaţă...




E dimineaţă...
Mi-aduc aminte de-o femeie
Ce sărea-n braţele mele,
Căutând speranţă...




Căutând speranţă
În ochii pe care ea nu-i privea,
Căci… nu putea
Fiindcă... n-avea viaţă...




Fiindca n-avea viaţă,
N-avea nici credinţă;
Nici speranţă,
Nici voinţă...




Nici voinţă...
Decât… neputinţă...
Îi era greu să iubească, să ofere,
Căutând numai plăcere...




Căutând numai plăcere,
În timp se stinge
Şi dă doar... durere…
Inima… o frânge...




Inima o frânge,
Precum vântul, când bate mai tare, peste acele crenguţe
Colorate de speranţă, purtând o trenă verde,
Cu frunzuliţele acelea, drăguţe...




Cu frunzuliţele acelea drăguţe
Dispuse în jurul rămurerelor
Prin care cuiburile rândunelelor...
Păreau… aşa micuţe...




Păreau… aşa micuţe,
Protejând puii… de vreme...
Erau... atât de micuţe...
Aidoma lacrimilor mele...




Aidoma lacrimilor mele,
Curgând lin, cu uşurinţă,
În momente grele,
Atunci… când căutam... speranţă...




Atunci când căutam speranţă
Ca ochii ei vor geme iar a viaţă,
Viaţa de care nu poţi să te îndepărtezi
Căci nu mai crezi...




Căci nu mai crezi
Că brăduţii vor rămâne verzi
Iar atunci, dragostea, nu mai este  oferită,
Şi să rămână astfel, vie, clipă de clipă...




Şi să rămână astfel, vie, clipă de clipă
Precum crenguţele acelea de brad, înverzite,
Chiar şi-n timpul toamnei, când, deodată,
Frunzele cad, vestejite...


©Th3Mirr0r

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu