sâmbătă, 2 februarie 2013

Cartea Poemelor II – Nedumerire



Nedumerire





Un om, cândva, plantase în grădina sa
O floare atât de gingaşă, încât...
De voia s-o atingă cineva,
Trebuia să se poarte la fel ca şi cu-n copil în faşă,
Sau mâinile să-i devină precum
Cele-ale meşterului, când roata se-nvârte
De modelează lut...



Vai! Şi toţi vecinii, de peste gard, priveau
Spre floarea mult râvnită
Şi coate, fiecare, îşi dădeau,
Sfădindu-se la gândul de ispită
Precum că nimeni n-are voie s-o atingă...



Uneori, noi, oamenii,
Se spune că ne protejăm sufletul,
Zi de zi, îmbrăţişând o pace,
Deşi alteori, facem război, cu semenii,
Ştiind prea bine, în timp, să observăm prietenii;
Aşa se face că acela lucru ce vatămă,
Îşi are trebuinţa sa…
La fel ca floarea cea gingaşă
Pe care cei vecini, în slăbiciunea lor,
Voiau să pună mâna...



©Th3Mirr0r

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu