luni, 14 ianuarie 2013

Cartea Poemelor I – Ştiam că te-ntristezi adeseori



Ştiam că te-ntristezi adeseori





Să cuget, uneori, la tot ce mă-ncongioară,
Mi-ar fi util, drept introspecţie interioară;
Oare mi-o şade bine, când mă razăm iar
De tocu’ cela vechi, al uşii,
Cu braţele-mi, împreunate, ca un ghem,
Cu ochii-mi ficşi, privind la ploaia de pe-afară?!




Un tunet, s-aude, de prin nori, anost, chiar dacă poate mă-nfioară
Cu sunetu-i divin, ce mi-ntră hulpav în timpane, ca o fanfară
Iar în zare… doar fulgere electrizante cu ramuri fine, s-agită, triumfal
Pe ceru’ negurat, ce-amestecă esenţe reci, în taina nopţii,
Cu zgomotul pădurii, vuind, de departe, ca un tren,
Cu ropotul ploii, danţând în tandem cu ritmul toamnei, la ceas de sară…




„Ştiam că te-ntristezi adeseori”, îmi zic în gând
Ca pentru cea fiinţă dragă,
Ce-a plecat cu vreme-n urmă,
Spre altă viaţă…
Şi aş fi vrut, pentru o clipă,
S-aud, din când în când,
Glasu-i blând…
Dar… nu avea cum să apară
Ca ş-un steag ce se înalţă;
Doar candela micuţă, stă aprinsă,
Păzindu-i lespedea de piatră,
Iar statuieta - îngeraş, cu cartea-n faţă,
Va să spună-n fiece zi,

Câte o rugă,
Semn că în orice copil, se ascunde-un har, care în timp,
La suprafaţă, i se arată
În toată frumuseţea sa… când, drăgălaş, zâmbind deodată,
Îţi va întinde, către tine, a sa mână…





Şi pentru cel copil al vieţii, nu va conta
De eşti pe-atât de egoist încât să te gândeşti numai la tine,
Nici de pentru un timp, vei fi tu însuţi, ş-apoi, ca alţii, te-ai schimba,
Căci iată! Aşa iubeşte un suflet!
Iar… pe cât de trist ţi s-ar părea,
Pe cât de rău ai fi …
El s-ar gândi…
Adeseori, la tine…




„Ştiam că te-ntristezi adeseori
La răutatea ce o vezi în jur,
Dar, crede-mă, micuţo, când vei fi acolo, printre nori,
Nu vei mai fi… un suflet… singur…”




©Th3Mirr0r

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu