miercuri, 16 ianuarie 2013

Cartea Poemelor I – Pe-aceste plaiuri – partea a III-a



Pe-aceste plaiuri…

[partea a III –a ]




Pe-aceste plaiuri,

Privit-a sufletu’ către frumuseţile pământului

Ş-a-nceput a picta tot ce zărea…

S-o născut, de-a lungu’ vremii, mulţimea de tablouri,

Care mai de care, să farmece pe-oricine, cu frumuseţea sa;

Că privit-a sufletu’ către primavară

De ş-a văzut copilăria,

Momentele când totu’-i ca-ntr-un vis

Şi n-ai mai vrea să te trezeşti

Când în culori te încongioară… un paradis…

Ş-atunci, pictat-au chipuri de copil, artiştii

Ca să-ţi arate felul cum erai, cândva,

Când totu’-n giuru’-ţi era atât de viu

Încât ş-acum, ai vrea să retrăieşti,

Pentru o clipă-n plus, fericirea,

Chiar dacă sufletu-ţi oftează,

Ca un pribean, într-un pustiu

În care nu-şi găseşte oaza…

Dar iată, ca un copil, te trage iarăşi, de mână

De-ţi arată c-acel chin, ţi-e pe sfârşite

Şi salbele înverzite, ţi le-a depune-n palmă

Cu degetele-i micuţe,

În zi de primăvara,

Când toate celea-s înflorite…

Privit-a sufletu’ cela a lor, către vară,

Iar culorile, s-aprinseră, tacit, pe pânză

Atunci când vântul căldicel, devine aşa de-ocrotitor

Încât iţi vine să-mbrăţişezi, de-ai fi femeie,

Seară de seară, acea briză,

Cănd păru-ţi flutură, uşor,

Şi rochie lungă ţ-aşază, de te numeşte zână…

Apoi, raze de soare, s-agită, să dea lumină

Iar ochii tuturor, se-nveselesc

Căci norii, sus, pe cer, se-mbujorează

Când paserile, pre limba lor, vorbesc…

Da’ toate ... parcă nu vor să se termine

Iar pictorul, demenţial,

Amestecă în fel şi chip, cu cea răbdare,

Culoarea, pe paletă

Ca mai apoi, să o întindă drept fundal

Spre bucuria vieţii… care…

Îi şade bine când se reflectă

Într-acea oglindă…

Iar ramele-i, s-adună, în spirale

La fel cum iedera se-ntinde, pe copaci,

Cu miile-i de braţe, acaparatoare,

Şi sărutând adesea, muşchii umezi,

Îşi face cale printre scoarţă,

Până ce încep a cade frunzele

În zilele de toamnă…

Atunci, totu’…

Se schimbă-n ruginiu…

Copacii, se scutură,

Parcă răpuşi de boală

Iar vântu’ rece pe dată

Strânge în juru-le roată,

Fiecare frunză…

Pictorii, atunci, şad

Între trişti şi veseli,

Născând melancolie

În cea fost cândva,

Pe pânza albă,

Culoarea vie…

Şi uite-aşa,

Cu nostalgie,

Vine… iarna…

Iară totu’-n giur, îngheaţă,

Pân’ şi pensula,

Din mâna lor,

Parcă tace…

Moartă,

Fără de viaţă…

Da’-ntr-acelea clipe,

Din ceruri, cad,

Rând pe rând, fericite,

Cristalele de gheaţă…

L-a-nceput, mai slab

Şi-n timp… s-agită

Printre frunzele de brad…

Ah, voi, pictorilor!

Minuna-se-va sufletele

De tablourile vieţii

La fel ca-n clipele

Sublime, fără de prihană,

Ale tinereţii…

Iară voi veţi sta, colo-n biserici,

Cu pensula-n mână,

Amestecând pasteluri, în vitralii,

Ori, la strană,

Pictând doar îngeri,

În sufletele voastre

Având doar voie-bună

Ce va să le-mpărţiţi,

Drept daruri, către alţii…

Fi-vor şi ei,

Pentru o clipă-n plus, fericiţi…





©Th3Mirr0r

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu