sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Cartea Poemelor I – Oare, la poartă, cine-o bate?



Oare, la poartă, cine-o bate?!







Un zgomot surd, s-aude-n lemnu’ uşii,

Cerând ca s-o deschizi;

Un înger, poate-n toiu’ nopţii,

Sau… demonii, flămânzi?!







S-aude prima bătaie, precum în minte

Dau năvală armata sutelor de gânduri

Şi te-ncongioară-n sunete metalice, stridente,

De-ţi tremură tot corpu’, vârât colo, adânc, în aşternuturi,

Apoi, a doua, ca vâlvătaia focului, atunci când inima

Răzbate printre chinuri, luptând, cu forţa-i tainică, domoală,

Atunci când pacea vrea să ş-o găsească, drept loc printre morminte,

Ş-atinge-n treacăt, marmura rece,

Pe care soarta, se pare ca ţi-o pune drept cumpănă,

Să iei aminte, ca de-o carte nescrisă-n care stă pavăză, o lege…







Un zgomot plin, s-aude-n zidul cel de piatră

Ce sta-va dinaintea ta, drept fortăreaţă,

Te-ndeamnă a te întreba:

“E clipa-n care … să mă retrag,

Sau… să păşesc, în faţă?”

Şi de îndată, se răsfrâng,

Esenţe de tămâie, dintr-un brad,

Şi totul… parcă se sfărâmă, rând pe rând,

Cu fiece lucru, chip zidit, de mâna ta, de-acum beteagă,

Iar lacrima-ţi pe obraz, s-aşază, blând,

Drept semn că nimeni cunoscut, n-o să te mai vadă…







Oare, la poartă, cine-o bate?!

Şi sar in lături, lanţurile, de-acuma, rupte,

Cu tot cu legile omeneşti, celea nedrepte

Iar tot ce-ai cunoscut, vreodată, se află-n spate,

Pe lângă tot ce vei cunoaşte…

Sta-va ‘naintea-ţi precum flacăra unei lumânări,

Va să-ţi lumineze calea-n ceasu’ temător, al morţii,

Atunci, când privit-au ochii, pentru ultima dată, către nori

Iar inima, încet, încet, nu a mai vrut s-alerge,

Pe făgaşul privilegiat, al sorţii…





©Th3Mirr0r

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu